Discussione –

0

Discussione –

0

Lettera Aperta alle Badanti Scrisoare deschisă către îngrijitori

Lettera Aperta alle Badanti

Scrisoare deschisă către îngrijitori


Un po’ di tempo fa abbiamo ricevuto una lettera toccante scritta da una nostra cara cliente a sua mamma scomparsa da poco. Una nostra ex collaboratrice l’ha letta e ci ha voluto mandare anche lei una lettera che volentieri pubblichiamo.

La lettera ci è arrivata scritta in rumeno. Ce la siamo fatta tradurre e ci è piaciuta moltissimo.

Ci scusiamo fin d’ora se la traduzione manca di precisione o interpreta il senso più che tradurre. Ma il contenuto ci sembrava così sentito e bello che abbiamo voluto pubblicarlo subito e abbiamo voluto anche conservare il testo in rumeno così da rendere più facile la lettura a tante colleghe di Elena che non leggono bene l’italiano.

Per quasi cinque anni ho collaborato con voi della Cooperativa Assistere e ancora vi porto nel cuore. Ho letto la lettera che una signora ha scritto a sua mamma appena scomparsa.

Mi ha molto commossa e ho pensato che anche io potevo scrivere una lettera. Per aiutare le mie colleghe che fanno questo lavoro; per parlare con le famiglie. Se volete, pubblicatela pure, magari a qualcuno potrà essere d’aiuto.

Sono arrivata in Italia che non parlavo bene l’italiano. Anzi, diciamo pure che non lo parlavo quasi per niente. Al mio Paese ero (sono!) laureata e volevo fare la maestra. Ma in Italia era come se fossi tornata all’asilo. Come molte di noi sono andata a dormire a casa di un’amica ed ho cominciato subito a fare la badante. Per i primi tempi, a ore. Poi, dopo un po’, da fissa.

All’inizio, lo confesso, ho pianto molto. Non capivo bene quello che mi chiedevano, sbagliavo molto e non pensavo che il lavoro di badante potesse essere così difficile. “Che ci vuole” mi dicevano invece al mio paese.

Passava il tempo e non riuscivo a capire se quello era il lavoro per me. A casa c’erano la mia mamma e il mio papà; i miei fratelli e le mie sorelle. Mi mancavano la mia casa, la mia terra, i miei amici. La mia lingua! Pensavo di mollare.

Le prime famiglie con cui ho lavorato non avevano certo voglia di stare a sentire i miei problemi: avevano già i loro. Però… Mai una parola di conforto, mai un aiuto.

 

Noi paghiamo: tu lavora. Sono passati così i primi anni: i soldi facevano comodo ma la difficoltà erano tante, tantissime. Con l’esperienza si prova a farci l’abitudine ma, credetemi, non è facile.

Posso dare un consiglio alle famiglie?

Che vi costa un sorriso in più? È gratis e fa tanto bene. Che vi costa ogni tanto, che ne so, un fiore magari raccolto nel campo così non costa nulla. Quanti di voi sanno quando è il compleanno della vostra badante? Ci avete mai pensato a fare gli auguri? Insomma: noi badanti stiamo tutti i giorni con i vostri papà e le vostre mamme e, quelle di noi che lo fanno bene e con passione, se ne prendono tanta cura. Certo, è il nostro lavoro, è nostro dovere ma, far star bene mamma e papà, non dovrebbe essere un dovere anche di tutta la famiglia? O forse io sono solo un’illusa?

Poi ho capito: mi dovevo concentrare sugli anziani. Più riuscivo a capirli più loro mi volevano bene. Più mi volevano bene più stavo bene anche io e, su certe cattiverie, riuscivo a passarci sopra meglio.

C’è tanta sfiducia verso noi badanti, forse perché siamo straniere, forse perché non parliamo bene l’italiano. O forse anche perché qualcuna di noi (forse troppe) si approfittano degli anziani e delle loro famiglie.

Posso dare un consiglio alle badanti mie colleghe?

Se non capite che gli anziani sono spesso egoisti, se non capite che gli anziani spesso non vogliono farsi aiutare, se vi da’ fastidio che non si vogliano lavare, se non avete tanta tanta tanta pazienza, perché volete per forza fare questo lavoro? Lasciate perdere: ci sono tanti altri lavori, no? Certo, trovare il lavoro di badante è più facile che quello di maestra. Ma se è facile trovarlo questo lavoro, mica vuol dire che è facile pure farlo!

E poi, non si può pensare sempre e solo ai soldi: è di persone deboli che stiamo parlano. I vecchi strillano, fanno i capricci, spesso stanno male e non dormono. È la natura.

Le famiglie spesso non sono gentili e ospitali. Capita. Se non si ha lo spirito giusto per fare questi sacrifici con un pizzico d’amore, meglio non fare questo lavoro. Certo: non siamo robot e abbiamo i nostri diritti oltre che i nostri doveri (fortunata io che ho trovato anche tante famiglie per bene e ho avuto al mio fianco la Cooperativa che mi ha sempre protetto quando ne avevo bisogno). Ma che c’entrano i diritti col sorriso; che c’entrano gli straordinari con un gesto di tenerezza che non costa nulla ma vale tantissimo?

Insomma vorrei lanciare un messaggio alle badanti ed alle famiglie: quello di badante può essere il lavoro più bello e più brutto del mondo. È sempre una questione d’amore e di rispetto, fidatevi. Abbiate rispetto, tanto rispetto gli uni degli altri.

Elena

Numele meu este Elena,am patruzeci și opt de ani, și am fost îngrijitor în Italia de peste optsprezece ani. Timp de aproape cinci ani am colaborat cu dvs. la Cooperativă și încă vă duc în inima mea.

Am citit scrisoarea scrisă de o doamnă a mamei sale care tocmai a murit. m-am emoționant foarte mult și m-am gândit că aș putea să scriu și o scrisoare. Pentru a-mi ajuta colegii care fac acest loc de muncă; pentru a vorbi cu familia. Dacă doriți, publicați-o și, poate cineva vă va ajuta.

Am ajuns în Italia că nu prea vorbeam bine ,limba italiană. De fapt, hai să spunem că nu vorbeam deloc.. În țara mea eram absolvent (sunt!) și vroiam să fiu profesoară. Dar în Italia era ca și cum aș fi revenit la grădiniță. Ca mulți dintre noi, am dormit la casa unue prietene și am început imediat să lucrez ca îngrijitor. Pentru prima dată, la ore. Apoi, după un timp, la fix.

La început, mărturisesc că am plâns mult. Nu am înțeles bine ce mi-au cerut, am greșit foarte mult și nu m-am gândit că slujba îngrijitorului ar putea fi atât de dificilă. “Ce este nevoie?” Mi-au spus în schimb cei din țara mea.

Timpul trecea și nu am putut să-mi dau seama dacă asta era slujba  pentru mine. Acasă aveam  mama și tatăl meu; frații și surorile mele. îmi lipsea casa mea , pământul meu, prietenii mei. Limba mea! M-am gândit  foarte des să renunț.

Primele familii cu care am lucrat,  nu au vrut cu adevărat să mă asculte de problemele mele: au avut deja pe ale lor. totuși …
Niciodată un cuvânt de confort, niciodată un ajutor

Noi plătim: voi  lucrați. Primii ani au trecut astfel: banii au fost convenabili, dar dificultățile au fost  multe, foarte multe. Cu experiență încercăm să ne obișnuim, dar, credeți-mă, nu este ușor.

Pot să dau sfaturi familiilor?

Ce vă costă un zâmbet suplimentar? Este gratuit și este atât de bun. Asta vă costă din când în când, după cum știu, o floare recoltată în câmp, astfel încât nu costă nimic. Câți dintre voi știți, când este ziua de naștere a îngrijitorului dvs.? Te-ai gândit vreodată să faci niște dorințe? Pe scurt: îngrijitorii noștri sunt în fiecare zi cu părinții și mamele voastre, iar aceia dintre noi care o fac bine și cu pasiune, se ocupă atât de mult. Bineînțeles, este treaba noastră, este datoria noastră, dar, pentru a face mama și tatăl bun, nu ar trebui să fie o datorie pentru întreaga familie? Sau poate eu  sunt o dezamăgită?

Apoi am înțeles: trebuia să mă concentrez asupra persoanelor în vârstă. Cu cât puteam să le înțeleg mai mult, cu cât mă iubea mai mult. Cu cât mă iubesc mai mult, cu atât mai bine eram și am reușit să mă descurc mai bine cu niște lucruri rele.

Există atât de multă neîncredere față de îngrijitorii noștri, poate pentru că suntem străini, poate pentru că nu vorbim bine italiană. Sau poate pentru că unii dintre noi (poate prea mulți) profită de vârstnici și de familiile lor.

Pot da sfaturi îngrijitorilor colegilor mei?

Dacă nu înțelegeți că persoanele în vârstă sunt adesea egoiste, dacă nu înțelegeți că persoanele în vârstă de multe ori nu doresc să fie  ajutate, dacă vă deranjeaza  ca nu doresc să se spele, și  nu aveți o mulțime de răbdare, pentru ce doriți să faceți neapărat acesta muncă? Uitați: există multe alte locuri de muncă, nu?

Desigur, găsirea unui loc de muncă ca îngrijitor este mai ușoară decât munca profesorului. Chiar dacă este ușor să găsiți această de muncă ca îngrijitor, aceasta nu înseamnă că este ușor de făcut! și atunci nu puteți întotdeauna să  vă gândiți doar la bani: este vorba despre oameni slabi despre care vorbim. Bătrânii țipă, fac capriciile, adesea se simt prost și nu dorm.

Este natura. Familiile nu sunt adesea amabile și ospitaliere. Se întâmplă. Dacă nu aveți spiritul potrivit pentru a face aceste sacrificii cu un vârf de dragoste, este mai bine să nu faceți această lucrare. Bineînțeles: nu suntem roboți și avem drepturile noastre, precum și îndatoririle noastre (norocos sau că am găsit multe familii pentru bine și am avut de partea mea cooperativul care ma protejat întotdeauna când aveam nevoie de el). Dar ce drepturi au de-a face cu un zâmbet; ce au ore suplimentare cu un gest tandru, care nu costă nimic, dar este mult.

 Așa că vreau să trimit un mesaj la persoanele care ii ingrijesc si familiile: ca îngrijitorilor poate fi cel mai bun loc de muncă și cel mai urat din lume. Și întotdeauna este o chestiune de iubire și respect, credeti-mă. Respectați-vă, respectați unul cu celălalt.

Elena

0 commenti

You May Also Like